M-as face pionier
Cumva imi pare bine ca disparut ocazia, cred ca as fi fost prima sa ma mandresc cu acest statut si as fi incercat din rasputeri sa ma afirm… cred ca in acele timpuri as fi fost o persoana usor de indoctrinat si de convins chiar sa exceleze in propaganda si cu timpul cine stie ce-ar mai fi urmat. Brr!
De ceva timp ma bate gandul ca ma potrivesc foarte bine unui cadru organizat, ca m-as obisnui foarte usor sa fac ce mi se spune si as excela chiar la asta. De unde vine gandul? De la panou. In momentul asta, pentru ca n-am alta optiune decat sa ma gandesc ce si cum sa schimb deci cum sa ma antrenez in continuare, sunt in bezna. Si as fi peste masura de recunoscatoare cuiva care nu numai ar aprinde lumina, dar ar umba cu o torta pe cararile intortocheate ale antenamentului si mi-ar spune pas cu pas ce sa fac. Am zis ca n-am experienta sa fac trasee si nici din imaginatie nu iese, dar e posibil doar sa am un cap mai potrivit sa asculte decat sa-si caute singur solutii. Sunt aproape fericita cand mi se spune ce si cum sa fac, cand am trasee si program, cand drumul din fata mea are harta si eu trebuie doar sa execut cat mai bine; la asta ma pricep. In conditii fixate, pot sa trag de mine oricat, dar sa stiu care-i tema. Am constatat asta si-n facultate – o lipsa totala de spirit autodidactic. Iar la chestii sportive e si mai evident.
Partea trista e ca, daca ar fi sa impart oamenii – si asta e o idee veche, de prin clasa a 5-a – i-as imparti in leaders si followers. Mult timp am fost sincer nelamurita in ce gramada m-as incadra pe mine, apoi am sesizat un raspuns undev in spatele existentei mele constiente. Acum probabil e inevitabil sa recunosc: sunt un follower.
Deci stiu sigur ca as urma cu sfintenie indicatiile odata intrata de buna voie sub umbrela vreunei/ unui program/ religii/ doctrine. Sa vedem cat de demna sunt de porecla din copilarie – Calamity Jane. Undeva pe la 3-4 ani, venea Reni sa ma ia de la gradinita. Si ma gaseste rosie-grena la fata de efort si de furie si complet necooperanta la ideea de a pleca acasa. “trebuie sa mai fac odata …trebuie sa-l bat!” . “Nu mama, nu trebuie sa bati copiii, va jucati impreuna… hai acasa”.” NU, trebuie sa mai fug o data, sa-l bat pe Vlad”. Vlad avea vreo 6 ani si eu eram furioasa ca ma batuse la fugal. Mi se parea inacceptabil sa parasesc curtea gradinitei fara incerca din nou si din nou sa arat ca pot fugi mai repede decat el.
Desi ma apropii de 30 de ani nu cred ca s-a schimbat mare lucru in atitudinea mea. Nu-mi propun asta si nici nu-s mandra, doar constat. De cand m-am apucat de catarat am avut in preajma doar oameni mai buni, in mare parte baieti, mai nou si fete, care catara mai bine decat mine. Si probabil acelasi pitic competitiv imi tot da ghes sa incerc sa-i ajung, sa-i intrec… oricum ma raportez mai des decat ar fi cazul la ce fac ceilalti. Si trebuie sa pot la fel sau mai mult. Din fericire mai exista si proiecte personale, iar aici nu ma poate convinge nimeni sa fac altceva decat ce vreau, dar odata intrata sub umbrela unei competitii, ma regasesc in aceeasi stare ca-n curtea gradinitei: rosie de furie ca nu pot mai mult.
De unde indeea ca e bine ca nu mai exista pioneiri. Poate UTC pt varsta mea sau direct partid?… Nu de alta dar cred ca spiritul meu competitiv si oarecum obedient m-ar fi propulsat intr-o cariera stralucita de robotel al cauzei comuniste…
